Printre iluştrii precursori ai lingvisticii ieşene, care sînt şi înaintaşi ai lingvisticii româneşti, în genere, se numără: Alexandru de Cihac, Heimann Tiktin şi Alexandru Lambrior.
Primul dintre aceştia a elaborat un dicţionar etimologic al limbii române, lucrare ce are meritul de a fi deschis calea spre un teritoriu pînă atunci neexplorat al lexicografiei româneşti. Mai cu seamă din perspectiva istoriei acestei discipline, opera lui Cihac îşi păstrează şi astăzi utilitatea.
H. Tiktin este autorul unui masiv dicţionar româno-german, extrem de valoros sub aspect ştiinţific, avînd şi calitatea de a facilita accesul lingviştilor străini la tezaurul limbii române. Între anii 1986 şi 1989, acest dicţionar a fost reeditat de un colectiv de cercetători de la Universităţile din Freiburg şi din Iaşi, precum şi de la Institutul de Lingvistică din Iaşi, care au îmbogăţit atestările şi au revizuit etimologiile.
Elev al lui Gaston Paris şi neogramatic de forţă, Alexandru Lambrior este creatorul lingvisticii diacronice româneşti şi, probabil, cel mai important precursor al Şcolii lingvistice ieşene. în scurta sa viaţă (1845-1883), acesta a elaborat o schiţă de fonetică şi de morfologie istorică a limbii române şi un proiect de dicţionar etimologic. Mai mult, Al. Lambrior a deschis cîteva direcţii noi de cercetare, toate impregnate de spiritul metodei comparativ-istorice, astfel încît rigoarea şi obiectivitatea vor deveni temeiurile unei direcţii cu adevărat ştiinţifice în viaţa universitară ieşeană.
Alexandru Philippide, unul dintre discipolii lui Al. Lambrior, a devenit profesor la Catedra de istorie a limbii şi filologie începînd cu anul 1893. El este recunoscut pînă astăzi, de tradiţia ieşeană, ca adevăratul fondator al unei Şcoli cu un profil metodologic şi moral distinct. Neogramatic de formaţie germană, cu vaste cunoştinţe de filologie clasică, istorie, filosofie, antropologie şi istorie a culturii, preocupat prioritar de fonetica şi dialectologia istorică, A. Philippide a ţinut cursuri de lingvistică diacronică pînă în anul morţii sale (1933). Printre scrierile sale - unele rămase fundamentale pînă în prezent -, un loc aparte îl ocupă Principii de istorie a limbii (1894) şi cursurile Introducere în ştiinţa limbii şi Fiziologia sunetelor.
O necesitate stringentă a epocii sale era, după încercarea temerară a lui B.P. Hasdeu, elaborarea unui dicţionar-tezaur şi a unei istorii complete a limbii române. A. Philippide şi-a asumat, cu mare osteneală şi ştiinţă, o responsabilitate copleşitoare în ambele direcţii. Lucrînd aproape singur timp de opt ani, în condiţii de mare austeritate şi efort, Alexandru Philippide nu a reuşit totuşi să ducă la capăt proiectul Dicţionarului limbii române (opera, neîncheiată nici astăzi, a fost continuată de către cercetători conduşi de un alt mare lingvist român, părintele Şcolii lingvistice de la Cluj, Sextil Puşcariu).
Cel de-al doilea deziderat al lingvisticii româneşti, o lucrare exhaustivă privind geneza limbii române, s-a împlinit într-o operă fundamentală, unică şi neegalată pînă astăzi în lingvistica românească şi mondială (cu această tematică), Originea Romînilor, în două volume masive, apărute în anii 1925 şi 1927.
Marele savant Alexandru Philippide, lingvistul român cu cea mai originală concepţie asupra începuturilor istoriei românilor, a influenţat decisiv generaţiile următoare ale învăţămîntului universitar ieşean şi a propus un model de etică a cercetării încă neegalat. S-au considerat cu nedisimulată onoare a fi discipolii săi G. Ghibănescu, V. Bogrea, G. Pascu, I. Şiadbei, D. Găzdaru, Gr. Scorpan, I. Iordan, H. Mihăescu şi G. Ivănescu. Acesta din urmă, îndeosebi, a continuat principalele idei ale Profesorului, lărgind aria preocupărilor şi aducînd spre istoria limbii române cunoştinţe din domenii diverse, precum indoeurpenistica, slavistica, bizantinologia, orientalistica, etnologia, istoria, antropologia şi arheologia.
I. Iordan, director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi (1932-1946), a fost preocupat nu numai de devenirea limbii, din direcţia romanisticii şi a onomasticii (toponimie şi antroponimie), dar a orientat lingvistica românească şi către perspectiva sincronică, prin studii de gramatică descriptivă şi de stilistică devenite clasice.
Întemeiată de A. Philippide, Şcoala lingvistică ieşeană, diversificîndu-şi preocupările, aprofundînd sau lărgind sfera cercetării, descoperind noi metode de abordare a temelor, rămîne, în esenţă, impregnată de spiritul întemeietorului ei. Chiar şi atunci cînd au avut loc schimbări de epistemă, precum renunţarea la concepţia pozitivistă asupra limbii - în cazul celui mai strălucit student al lui I. Iordan şi G. Ivănescu, viitorul lingvist Eugen Coşeriu -, tendinţa de a epuiza problematica unei teme, (re)considerarea atentă a întregului material existent, rămîn o constantă ce derivă direct din exemplul profesorului A. Philippide. Mai mult, concepţia lingvistică şi modelul propus de A. Philippide s-au propagat şi în alte centre universitare, prin circumstanţele vieţii şi destinului profesorului G. Ivănescu, care a influenţat pe mulţi dintre lingviştii şi filologii ce fac astăzi renumele Facultăţilor de Litere de la Craiova şi Timişoara.
Vasile Arvinte este cel care a urmat îndeaproape linia deschisă de Alexandru Philippide şi continuată de G. Ivănescu. Gîndind şi acţionînd ca un neogramatic, asumîndu-şi în mod deschis această titulatură, Profesorul Vasile Arvinte a desfăşurat o activitate intensă, atît la Catedră, cît şi la Institutul de Lingvistică, fiind un factor de revigorare a Şcolii lingvistice ieşene, păstrător al valoroaselor principii dobîndite prin gîndirea şi activitatea antecesorilor săi, implicîndu-se în formarea cercetătorilor lingvişti, atît de la Institutul, cît şi de la Catedră. Diacronist şi filolog, Vasile Arvinte a elaborat (singur sau împreună cu colaboratorii săi) lucrări de dialectologie, de istorie a limbii române şi ediţii de texte. Elevii săi încearcă să ducă mai departe învăţăturile sale ştiinţifice şi principiile sale de cercetare.